Printre numeroasele legende ale baschetului autohton care au sosit la Timisoara sa incurajeze nationala noastra feminina la meciurile din Grupa A a Eurobasket Women 2015 din tribunele Salii Sporturilor “Constantin Jude” s-a numarat si uriasul Constantin “Titi” Popa, singurul roman care a jucat intr-o finala EuroLeague si are in palmares titluri de campion din trei tari, Romania, Israel si Franta. Jovial si cu un usor accent pe care se straduia sa-l ascunda, fostul pivot al nationalei Romaniei a dialogat indelung cu fiecare persoana pe care o recunostea si se bucura ca un copil la revederea fostilor colegi de generatie. Si cum nu sunt foarte multi care cunosc povestea fostului mare baschetbalist roman, care a ratat prezenta in NBA in tricoul echipei Los Angeles Clippers din cauza unei accidentari la coloana vertebrala, am profitat de ocazie si l-am abordat pentru un interviu acordat site-ului FRB.
 
Cum ai regasit Romania dupa 15 ani?
Da, a trecut ceva timp. Ultima data am fost in Romania cu ocazia unui meci demonstrativ, de genul All Star, cred ca la Cluj. Dar asta a fost acum 15 ani… (ofteaza) Cand mi-a propus presedintele FRB sa vin la Eurobasket Women 2015 nici nu am stat pe ganduri si am acceptat cu mare placere invitatia. Ma bucur ca am ajuns la Timisoara, unde am regasit linistea si verdeata din zona in care stau in America, si am avut ocazia sa vad si cateva meciuri de calitate. Cand am sosit acum patru zile la Bucuresti, m-am speriat. A fost ingrozitor pe drumul de la aeroport pana la fratele meu acasa… Aglomeratie, trafic infernal, multa nebunie. Am fost socat! Personal, n-as putea sa traiesc in orase aglomerate. Acolo unde locuiesc acum (n.n. – 50 de minute de Indianapolis) este exact cum mi-am dorit. Ca aici in Timisoara…
 
Cum ai regasit baschetul romanesc?
Am inteles ca exista multe schimbari pozitive si o dorinta uriasa din partea conducerii FRB de a readuce baschetul romanesc in elita. Sper ca proiectele derulate in ultima vreme de FRB sa dea roade si cred ca exista potential pentru a deveni competitivi in plan international. Pentru asta este nevoie de cluburi puternice, care sa joace in Europa, dar si de o atentie sporita la tranzitia jucatorilor de la minibaschet la juniori si mai apoi la seniori. Cred ca atat antrenorii, cat mai ales jucatorii, trebuie sa fie constienti ca fara o munca titanica nu poti face performanta. O spun din experienta mea de sportiv si acum de antrenor. Iar astazi este mult mai usor decat in urma cu 30 de ani, cand singura solutie ca sa ajungi sa joci in strainatate era sa fugi din tara… Acum nu mai exista bariere, poti calatori unde doresti iar Securitatea nu mai are oameni special pusi sa pazeasca sportivii care pleaca in afara granitelor sa joace pentru culorile tricolorului in competitii internationale. Exista oportunitati la tot pasul la cluburi din Europa sau din SUA, dar ca sa intri in atentia lor trebuie sa tragi din greu si sa te daruiesti baschetului. Este foarte important cum pornesti in cariera si este foarte bine pentru ca am inteles ca exista si un sprijin din partea autoritatilor locale si centrale la nivelul sportului de performanta. In ultimii ani m-am tot informat de pe site-ul FRB si de pe alte platforme on-line despre baschetul romanesc. Eram curios sa urmaresc evolutia echipelor, a jucatorilor…  Este fascinant pe de o parte, si foarte haios pe de alta parte, sa vad ca foarte multi colegi din generatia mea sau apropiate mie sunt implicati acum ca antrenori, manageri, presedinti… Este foarte bine ca au ramas in fenomen, ca le pasa si ca sunt implicati in dezvoltarea si promovarea baschetului. Am spus-o mereu si o voi spune si acum: iubim baschetul si asta conteaza! Stim foarte bine prin ce am trecut ca sportivi, ce am indurat si ce sacrificii am facut, dar si ce prostii sau greseli faceam, asa ca este o experienta care ne ajuta sa invatam din greselile trecutului si sa eliminam minusurile atunci cand incepem sa construim ceva…
 
Apropo, te-ai gandit vreodata sa te intorci acasa?
Tot timpul imi este dor de casa, de rude, de prieteni, si nu pot sa ascund ca m-am gandit deseori ca mi-ar place sa revin in tara. Doar am trait jumatate din viata aici. Momentan, insa, am un job si trebuie sa imi indeplinesc datoriile pe care le am. In plus, m-am stabilit cu familia intr-un loc pe care mi-ar fi greu sa-l parasesc. Insa, gandesc pozitiv si sunt deschis oricarei oportunitati in viata. Cu atat mai mult daca aceasta oportunitate ar veni din Romania. Nu spun nu dinainte… Sa nu uitam ca sunt roman si voi ramane roman, indiferent de locul in care locuiesc. Chiar si in actuala mea echipa la UIndy am o sportiva de origine romana, Cristina Negoescu, si pot spune ca sunt mereu interesat de jucatoare din Romania. Sunt destul de multe sportive tinere din Romania care au venit in SUA cu burse sportive si ma bucur atunci cand gasesc informatii pozitive despre ele.
 
Ai mentionat despre familia ta, care este “virusata” de baschet. Toti copiii tai fac sport?
Este un subiect care imi place. Sunt mandru de toti cei cinci copii ai mei, pentru ca au intrat in circuitul sportiv iar unora chiar le place baschetul. Cum s-ar spune le curge baschetul prin vene si ar dormi cu mingea sub perna! Doar fata cea mare, Daniella, care are 19 ani si abia a terminat primul an de colegiu, nu are legaturi cu sportul de performanta. In rest, Tristan, are 17 ani si joaca baschet la liceu, Diana, are 16 ani si face performanta la sarituri in apa, Tatiana, are 12 ani si joaca baschet la scoala, iar Dominique, mezina familiei, are 10 ani si va ajunge cu siguranta o mare baschetbalista. Dominique este cea mai talentata, iubeste baschetul si daca ar fi dupa ea ar sta toata ziua la antrenamente.
 
Vorbind despre copii si despre baschet, hai sa ne intoarcem in timp, la copilaria ta. Cum a fost plecarea in SUA in 1990?
Totul se datoreaza antrenorului american Leonard Hamilton, care m-a remarcat la echipa nationala a Romaniei in 1989 si a tot incercat sa intre in contact cu mine pentru a-mi oferi o bursa in SUA. Dar, dupa cum spuneam mai devreme, era perioada comunismului si nu puteai face nimic, erai tot timpul sub observatie. A trecut mai bine de un an si pe la inceputul anului 1990 a reusit in final sa ma contacteze secundul sau Scott Howard. Asa a inceput totul…  A fost o perioada de neuitat. Am petrecut un an la o scoala pregatitoare din Virginia, dupa care am debutat in 1991 la echipa universitatii, Miami Hurricanes. Am avut succes in mare parte si am invatat foarte multe despre baschet si mai ales despre viata. Adaptarea la jocul din colegiu a fost destul de dificila la inceput, dar din momentul in care mi-am dat seama ca am abilitatea de a concura cu jucatorii din Statele Unite, lucrurile s-au imbunatatit si am avansat rapid. Am prins vremuri frumoase, in care am avut dueluri cu multe viitoare staruri NBA, precum Alonso Mourning sau Allen Iverson. Am avut patru ani deosebiti, am ramas in istoria echipei ca lider all-time la capace (n.n. - 263 de capace in 4 sezoane), am fost votat de doua ori in echipa ideala a conferintei Big East. In 1995 am fost draftat de Los Angeles Clippers de pe pozitia 53. Din pacate, in lockout-ul NBA am avut ceva probleme, am luat in greutate, si asa au aparut problemele medicale de la spate, la doua discuri din coloana vertebrala. Staff-ul de la Clippers a tot incercat sa ma recupereze, dar pana la urma au fost nevoiti sa ma taie ultimul de pe lista. Si asa am ajuns in CBA, cu permisiunea lor, la Beach Dogs, unde l-am inlocuit pe Manute Ball (n.n. – un jucator celebru din NBA, inalt de 2,31 m). La putin timp dupa aceea am primit o oferta de la Pau-Orthez, unde am jucat doar in finalul sezonului si am castigat titlul de campion al Frantei. A fost interesant pentru ca prima jumatate de sezon a jucat pentru ei Big George (n.n. – Ghita Muresan) iar finalul a fost cu mine pe teren. Ar trebui sa impartim titlul …(zambeste) Intre timp, am fost remarcat de Maccabi Tel Aviv si din 1997 am plecat in Israel unde am jucat pana la finalul carierei. Ultima mea aparitie ca jucator a fost la Hapoel Ierusalim in 2001.
 
Din teren direct pe banca?
N-a fost chiar asa. Dupa ce m-am lasat de baschet am revenit in Miami si am intrat intr-o afacere de distributie cu tot felul de impriante si copiatoare. Era greu si faceam ceva ce nu imi placea. Iar baschetul imi tot facea cu ochiul in continuare si mi-am dat seama ca nu pot sta departe de teren. Si uite asa mi-am deschis o academie de baschet in Miramar, la care aveam multi copii din zona in care locuiam. La primul summer-camp la care am participat, organizatorii mi-au propus sa ii ajut, mai ales ca aveam o experienta foarte mare ca jucator. Am ocupat intre timp si o pozitie de suplinitor la o catedra de baschet de la o scoala din Florida si m-am ocupat de echipa feminina. Nu prea eram atras de ideea de a antrena fete, dar asta era oferta. Am ajuns mai apoi ca secund la UIndy Hounds, iar din 2011 am preluat functia de antrenor principal a universitatii din Indianapolis.
 
Ai vrea sa fi antrenor in baschetul masculin?
(rade) Mai intrebi!? Fara discutie... Exista o diferenta majora intre baschetul feminin, care are frumusetea sa, si cel masculin. Mult mai dinamic, mai spectaculos. Dar momentan sunt antrenor la o echipa feminina si imi place ceea ce fac, chiar daca este foarte dificil sa antrenezi fete. Dar sunt obisnuit de acasa, unde am patru fete si o sotie (zambeste)…
 
In incheiere ne poti spune cateva cuvinte despre Eurobasket Women 2015?
In primul rand vreau sa felicit FRB pentru ca a reusit sa obtina coorganizarea unui astfel de eveniment major. Stiu ca nu este deloc usor si este o munca uriasa pentru a organiza o competitie europeana la standardele FIBA. Practic, la tine acasa vine intreaga elita a baschetului feminin european si trebuie sa te ridici la un nivel foarte inalt de ospitalitate. Dar este si ceva deosebit, mai ales din punct de vedere al promovarii baschetului. Este o experienta frumoasa si pentru jucatoare si antrenori, dar si pentru public si oficiali. Pentru unii, poate fi unica in viata. Pe de alta parte, Timisoara si Oradea vor ramane cu sali de baschet de nivel european. Iar pentru nationala Romaniei ce poate fi mai frumos decat sa joace la Europene in fata propriilor suporteri. Am vazut primele meciuri din Grupa A si am traiat la intensitate maxima fiecare faza a jucatoarelor noastre. Imi pare tare rau ca nu pot ramane sa asist si la ultimul meci cu Cehia, dar le urez mult succes fetelor si le tin pumnii sa ajunga in faza urmatoare a Eurobasket Women 2015. Hai Romania!